E mijloc de săptămână și de zi, iar el, unul dintre ultimii cei mai fanatici fani ai echipei, rătăcitor prin lume, era tulburat, nerăbdător , ca un soldat concentrat mulți ani la rând pe front , chinuit mereu de gândul de a dezerta, pentru a-şi revedea familia, prietenii, să-și ucidă dorul depanandu-și amintirile , trăind un prezent mai bun.
Era și el unul dintre cei mulți , plecați departe și hotărâți să stea suficient de mult încât revenind , să nu mai fie nevoit nicicand să plece înapoi. Stătu-se destul privind din șosea, așa că intră încet, ca pe un teren minat, ca într-o catedrală. Îl întâmpină o tacere vie , întreruptă când și când de câte o sirenă de salvare al cărei sunet era înghițit imediat de întinsul gavan al „Gropii”, mare devorator de acustica.
Un spațiu al contrastelor. Doar multitudinea de panouri publicitare, tabela de marcaj și cele 15.000 de scaune de plastic, albe și roșii, amintind de secolul 21. Lui însă nu-i păsa, era concentrat. Pașii îl purtau preocupați spre un loc cu o meticulozitate criminalistică țintit, la 20 de pași de una dintre băncile de rezervă. Sunetele sirenelor se inmultise-ra semănând cu un exercițiu de manevră. Îl cuprinse un fior rece, ce nu era nostalgie, ci vibrația celor care au intrat pe acel teren și cu inima, iar el şedea pe locul unde inima unuia dintre ei s-a oprit pentru totdeauna: Patrick Ekeng.
Văzuse la televizor, iar ochii minții rememorau un trist deja vu, cu agitație și chipuri înmărmurite, cu fața „Puriului” șocată de o așa șicană a vieții , încetând instantaneu sa mai fie „Srâmbul”. Toți au trait la fel , numai moartea inmoaie inimi impietrite , e universal valabil. Făcu apoi câțiva pași până în cercul de la centrul terenului, scrutînd îndelung nordul, care numai în acel loc poate fi uneori și fierbinte . Privea precum un jucător ce-și așteaptă rândul la ruleta rusească a penaltyurilor. El nu privea însă spre poartă, se uita spre locul de unde de 18 ani se strigă un nume, numele ce e scris acolo cu roșu, în susul peluzei, un nume care nu va putea fi șters niciodată pentru că e scris și în inimile celor care îl invocă din mii de piepturi: Cătălin Hîldan.
Se vedea acolo în mijlocul peluzei, cu mulțimea furibundă tot crescând în jurul său. Cântece, urale, torțe, fumigene , bombe…, un război al pasiunii. Încordare, frustrare, descătușare, entuziasm…, o bucurie necontrolată. Răsuflă euforic și descătușat spuse: ‘Fotbalul ne poate ține laolaltă, departe de tot felul de prostii. Nu vă apucați de fumat iarbă, de băut , dăunează grav , veniți în peluză, luați și fair playul cu voi , senzația e aparte, iar Căpitanul vă așteaptă!’ Se trezi din visare. Ieși grăbit cu Un surâs satisfăcut, ca după o rugăciune plină de speranță, o mărturisire în fața sacrului. Și ieșind pe poartă murmură clar și cu emoție în glas: „Te vom iubi mereu! Și jur că voi veni aici și după moarte! Va fi in curând nevoie și de fantomele dinamovistilor dispăruți, ca să mai miște ceva p-aci!’
Avea multe bagaje ce îl așteptau și se grăbea să ajungă la cealaltă familie, fusese plecat 10 ani în străinătate, iar peste 3 zile, pe 5 octombrie, era ziua lui, împlinea 42 de ani. Soarele ,ascuns până atunci, își revarsă un Blitz scurt de lumină peste acel loc, de fapt peste statuia celui mai mare dinamovist în viață, Ivan Patzaichin, iar ea zambi parcă alegoric, un râs absolut, ca și cum marele campion ar fi trecut toate liniile de sosire ale tuturor curselor carierei în același timp . În apropiere, în penumbră, era cealaltă statuie. Tristă. Chiar și ele, aceste statui simbol , pot fi animate de oamenii din jur, cât mai mulți ca cel care tocmai plecase…
Cătălin George Hîldan s-a născut pe 3 februarie 1976 în comuna Brănești județul Ilfov. La vârsta de 10 ani se număra deja printre juniorii clubului Dinamo București, aflați atunci ,sub supravegherea și indrumarea lui Ionuț Chirilă. Exceptând titlul la juniorii republicani,Cătălin va câștiga campionatele la toate categoriile de vârstă: pitici, cadeți, juniori. „Buldogul” sau „Unicul Căpitan” cum va fi numit postmortem își face debutul în Divizia A într-un Steaua- Dinamo( 2-0 ), pe 2 octombrie 1994, când, în minutul 43 al partidei îi ia locul unui alt uriaș dinamovist Suleyman Demolarri , care suferise o accidentare. În perioada imediat următoare a fost cedat la Chindia Târgoviște (’94-’97), alături de care trăiește bucuria promovărilor succesive din C în B și apoi în Divizia A unde joacă în 13 meciuri pentru târgovișteni reusind și un gol.
În 1997 este rechemat de Mister Dinu la Dinamo. Pentru echipa sa de suflet a înscris șase goluri în 138 de partide in competițiile interne și 5 jocuri în Cupele europene. A îmbrăcat de 8 ori tricoul Naționalei mari a României (1 gol) având și 17 selecții pentru alte loturi naționale. La sfarsitul anilor 90 , Cătălin Hîldan devenise un jucător important și apreciat . Căpitan la Dinamo București alături de care a câștigase Campionatul în sezonul 1999-2000 și luase contact cu selectionata României, care avea o excepțională calitate individuală pe atunci. Dar…” dacă moartea nu vrea bani, vrea copii și oameni mari” , melodia Ilenei Sărăroiu, cerută de Cătălin lautarilor , la petrecerea zilei de naștere a unui coleg din seara de dinaintea acelei zile.
Nefasta zi de 5 octombrie 2000 când în minutul 74, al unui amical obscur jucat de Dinamo la Oltenița , Cătălin Hîldan s-a prăbușit pe teren. Nu mai contează ca refuzat să fie schimbat de Cornel Talnar la pauză, ca a fost anevrism urmat de un atac cerebral , atac de cord, că a avut hepatita C, că salvarea era cum era și a venit când a venit ..Vorbim de destin. El a trebuit să moară, a vrut să moară. .. Ca jucător a avut intrări bărbătești, dar moartea a avut o intrare criminală asupra lui și orice somitate medicală din lumea asta, poate salva o viață, dar nu poate împiedica moartea… Cei care îl pot descrie cel mai bine sunt cei care la cunoscut și în spatele cortinei, a scenei în formă de dreptunghi verde ..
” El nu avea în cap decât ideea de a câștiga, Cătălin nu știa altceva. Cuvântul eșec nu-l cunoștea. Era un învingător înnăscut. Dar, din păcate, la învins neatenția onora și poate destinul. Face parte din panoplia de aur, de sacrificiu pe care a avut-o Dinamo, gen Vasile Alexandru, frații Nunweiller, Gergely , el este continuatorul aceste linii de jucători de excepție” (Cornel Dinu).
„Cătălin rămâne în sufletul tuturor dinamoviștilor. A fost un jucător memorabil . El nu înșela fotbalul, orice meci îl juca la sacrificiu. „(Ioan Andone ” Un băiat extraordinar , un adevărat căpitan. Era un lider în vestiar. Am numai amintiri frumoase cu el. Dacă ar fi fost pe teren cu Steaua, aș fi fost sigur, că măcar unul dintre cei 11 dinamoviști va da totul pe teren pentru victorie. Ăsta a fost Cătălin Hîldan, un luptător, de-aia îl iubim și nu-l vom uita niciodată. Țin legătura în permanență cu familia și în fiecare an pe 5 octombrie mă duc la mormântul lui Cătă. Am crescut împreună, am avut reușite, dar păcat că el n-a putut se realizeze ceea ce am realizat eu” ( Florentin Petre ).
” A fost o onoare și o mândrie pentru mine că am putut să fiu coleg și, mai ales, să îl cunosc ca om. Înainte de a fi un jucător fantastic, a fost un om de o calitate sufletească extraordinară, sunt prea puține cuvinte pentru a-l descrie pe Cătălin Hîldan , omul și jucătorul.” (Ionel Dănciulescu ). A murit din postura de campion al României. S-au adunat 18 ani de la dispariția sa, și , parcă toate cele bune s-au dus rând pe rând, chiar și numărul de titluri ale echipei Dinamo au înţepenit la 18, rămânând doar numele lui, un astru ce gravitează în jurul unei mici planete Dinamo.
Cerem stadion , transferuri, sacrificiu din partea jucătorilor, respect din partea patronului.. Suporterii, jucătorii și căpitanii dinamoviști mergem în pelerinaj la mormântul lui, noi pentru sensibilizare și un motiv de a rămâne alături de echipă în momentele grele și ei în căutare determinării, sacrificiului și a spiritului de echipă. Toate le facem sub sigiliul și prin puterea exemplului lui. Dumnezeu a vrut să îl scoată din sfera vieții pentru asta. Pentru a-l avea exemplu. Multi îi spun acum acestei luni ” octombrie negru”. Nicidecum. Acum e octombrie negru, 2018 negru. Atunci nu. Există vorba aia din popor pe care o putem adapta:” dacă ar învia mâine Hîldan, ar muri din nou.” pe noi nu ne-ar găsi pe la jocuri, el nu are cont de Facebook, iar în câmp ar avea in față umbre fantomatice de jucători și o iluzie de echipă . Și s-ar simți ca intr-o iluzie, ca și cum nu ar fi părăsit deloc lumea celor fără dor.
Anii trec și miile de like-uri primite pentru o poză cu o legendă, cu a doua legendă, cu „Câine până la moarte și dincolo de ea” nu ajută la nimic, decât pe dracu’ să ne adoarmă statutul de ființe vii și de dinamoviști adevărați. Dinamovisti cu o casă acasă și una în Ștefan cel Mare, asociați cu Dinamo nu pentru Dinamo . Cui o fi spus el ” Hai să le arătăm astora ce înseamnă Dinamo!” Cred, nu doar colegilor lui de atunci și fanilor din tribună ci și jucătorilor dinamovisti de azi, de ieri ,conducerii, antrenorilor , nouă . Am respectat noi oare asta, ne-am ținut oare de cuvânt? Răspunsul e pe buzele tuturor… Exemplul său trebuie trăit nu doar amintit … Dumnezeu să te ierte, Cătăline !!!
