„Cel care are un De ce pentru care să trăiască, va suporta orice Cum…” — Nietzsche
După amicalul cu Moldova am plecat de la stadion cu senzația că am fost martorul unui vis care a prins contur și n-a cerut aplauze. De atunci, lumea a tot vorbit despre liste, convocări, renunțări. Despre cine rămâne și cine pleacă. M-am uitat pe lista aia rece, mecanică, și am zâmbit amar. Cătălin Cîrjan nu mai e în lotul pentru meciul cu Austria. Adevărul este că nici nu mai trebuie să fie. Pentru că visul lui s-a scris deja. Cu litere mici, dar curate. Ca să fiu sincer cu mine, pe undeva așteptam asta. Nu m-a luat prin surprindere.
Mă tot gândesc la felul în care Mircea Lucescu a decis. Oare cu liniștea celui care confundă prudența cu înțelepciunea? A tăiat șase nume, așa cum un contabil șterge cifrele care nu se potrivesc în tabel. N-a fost o dramă. N-a fost nici o revelație. A fost doar exercițiul unei lumi care a uitat că fotbalul nu e inventar, ci o poveste.
L-am privit pe Cătălin cum își executa încălzirea înaintea partidei, cât și în timpul ei, la fel cum l-am văzut și în acele douăzeci de minute împotriva Moldovei. Nu juca pentru cineva. Juca pentru el. Pentru copilul care promitea că va ajunge acolo. Pentru visul care, odată trăit, nu se mai măsoară în convocări. El și-a trăit clipa. Restul e administrație.
Am auzit destule voci spunând că n-a convins, că e tânăr, că „mai are de demonstrat”. Aceeași poezie veche, spusă de oameni care nu mai cred în nimic. Cătălin Cîrjan nu are nimic de demonstrat. Știe cine e. Știe de unde vine. Și, mai ales, știe încotro se îndreaptă. Iar dacă ai trecut prin noroiul Superligii și prin scurtcircuitele de la Dinamo, n-ai nevoie de semnătura lui Lucescu ca să știi că exiști.
Mă uit la fotbalul nostru și-l văd tot mai obosit. Selecționeri care se cred filosofi. Jurnaliști care vând liniștea pe rating. Diriginți de lot care își notează conștiincioși „plusuri și minusuri” fără să vadă sufletul. O lume care se teme să creadă. Care și-a pierdut inocența de a risca. Și totuși, din când în când, apare câte un Cătălin Cîrjan care le dă peste nas tuturor, doar prin simplul fapt că există.
Mă gândesc la Galileo Galilei, la Van Gogh, la toți cei care au fost prea devreme pentru vremurile lor. Au fost respinși de academii, respinși de comitete, dar adoptați de posteritate. Pentru că timpul, spre deosebire de selecționeri, nu greșește niciodată.
Cătălin Cîrjan a fost, pentru câteva zile, acolo unde trebuie să fie. În inima unei idei care se numește România. A simțit aerul tare al acelui vestiar. A ascultat imnul. A simțit greutatea tricoului. Și, mai ales, a știut că acel vis nu e o destinație, ci o chemare. Nu ți-l poate da nimeni și nu ți-l poate lua nimeni.
Am înțeles atunci că băiatul ăsta nu joacă pentru confirmări. Așa cum am mai spus, el joacă pentru sens. E diferența dintre un fotbalist și un profesionist. Primul respiră pentru joc. Al doilea îl facturează.
Lucescu a renunțat la el fără să clipească. Un gest mic, dar revelator. A preferat rutina în locul riscului. Liniștea în locul speranței. Ca un profesor bătrân care nu mai are răbdare să asculte întrebările tinerilor elevi și le taie elanul cu un zâmbet plictisit. N-am nimic cu el. Dar fotbalul românesc e plin de astfel de profesori. Și de aceea nu mai avem elevi care să creadă în miracol.
Acum mi-l închipui pe Cătălin Cîrjan întorcându-se la Dinamo. Zâmbind ușor, fără amărăciune. Știe că drumul lui nu se oprește aici. Din puținul pe care îl cunosc, are în el acea seninătate rară a celor care au văzut o clipă din propriul destin și au înțeles că e doar începutul. E ca Icar care nu regretă că a zburat, ci se bucură că a simțit cerul, măcar o dată.
Asta e diferența dintre iluzii și visuri. Iluziile se destramă la prima decizie de selecționer. Visurile continuă dincolo de ele.
Iar eu, privind înapoi la acea seară, înțeleg mai bine ca oricând de ce iubesc fotbalul. Pentru că, uneori, un băiat tăcut, venit dintr-un vestiar cu ecouri de suferință și speranță, reușește să dea sens unui sport pierdut printre tăieri de pe listă și conferințe.
Cătălin Cîrjan a fost acolo. A trăit visul. Nu are nevoie de aprobări, comunicate sau semnături. Le-a avut pe toate în acel minut 70, când a atins mingea pentru prima oară ca tricolor. Restul sunt detalii administrative, bune de arhivat între două conferințe sterile.
Nu te opri. Nu întreba. Doar mergi. Visul tău știe drumul mai bine decât tine.
Nu lăsa lumea asta mică să-ți micșoreze visul.
Lasă-i pe ei să numere convocări. Tu numără clipele în care ai simțit că trăiești pentru ceva.
Și când vei reveni acolo, căci vei reveni, să nu le arăți că ai crescut. Arată-le că n-ai uitat.
Pentru că oamenii cu adevărat mari nu se măsoară în numărul de selecții,
ci în felul în care rămân oameni, chiar și atunci când sunt dați la o parte.
