Cand tragedia loveste nu mai tinem cont de rivalitati, nu mai tinem cont de rasa sau religie, de culoare, de statut social. Cand tragedia loveste, ne loveste pe toti, mai mult sau mai putin. Pentru ca mai presus de toate, suntem oameni. Iar societatatea (asa jalnica cum e a noastra) ne-a invatat sa fim alaturi unii de altii, mai ales la greu.
De cativa ani incoace, Dinamo sufera. Sufera din mai multe puncte de vedere. Echipa a trecut prin perioade dificile, insolventa, datorii, jocuri slabe si infrangeri dureroase. Cand in sfarsit lucrurile pareau ca reintra pe fagasul normal, ca soarele incepe sa straluceasca iarasi pe Soseaua Stefan cel Mare, destinul ne mai da o palma. Dintre toate, asta e cea mai puternica. Le-am supravietuit greutatilor de pana acum, cu chiu, cu vai, am trecut peste. Insa cum putem face fata pierderii unui suflet? Acest fapt nu poate fi reparat. Odata plecat dintre noi, acolo ramane. Iar noi ramanem cu durerea. Pe vecie.
Daca as crede in vrajitorie, atunci as fi convinsa ca o vrajitoare plictisita trateaza clubul nostru ca pe o marioneta. Si se tot joaca cu ea, o chinuie, o supune la cele mai grele incercari. Si nu-mi dau seama daca face asta ca sa ne faca rau, sau daca e doar o incercare a ei sa ne ajute sa devenim mai puternici. Dar cat de puternic poti sa mai fii cand sufletul iti este sfasiat de durere? Si nu doar o data. Pentru a doua oara in acest secol, Dumnezeu ia langa el un suflet alb-rosu, chiar din locul sau preferat: terenul de fotbal. A fost rapit cu forta de langa colegii sai, de langa fanii ce-i scandau numele, de langa sportul pe care l-a iubit si in numele caruia si-a dedicat viata.
De ce, Doamne? Sunt atatia oameni rai, criminali, violatori pe acest Pamant, iar tu alegi sa chemi langa tine doua suflete curate, nevinovate, tinere. Si in ce moment.. Cu ce am gresit atat de rau ca sa ne faci asta? Nici dupa aproape 16 ani nu am uitat si nu ne-am revenit din pierderea tragica a capitanului Catalin Hildan, pentru ca acum, aproape in acelasi moment (Catalin s-a prabusit pe teren in minutul 74, Patrick in minutul 70), sa ne ingenunchezi din nou.
De 13 ore purtam lacrimi in ochi, pe obraji, dar mai ales in suflet. Sufletul alb-rosu al dinamovistilor de pretutindeni si-a imbracat mantia neagra, si, neputincios in fata nedreptatilor vietii, isi pleaca capul si-l jeleste pe cel cu care soarta a fost prea cruda.
Ioan Alexandru spunea ca „Nu murim pentru totdeauna. Chiar daca murim, prin credinta suntem vii”. Amintesc un concept nou-aparut in media recent: dinamovism. Chiar daca fizic Patrick Ekeng nu se mai afla printre noi, pentru cei ce cred in aceasta religie amintirea lui va ramane vie. Va fi mereu in sufletul si in mintea noastra, va trai prin fiecare dintre noi!
Toate gandurile noastre se indreapta acum spre tine, caine. Odihneste-te in pace!
