Nu o să vă vorbesc despre Dinamo. Pentru că despre „ai noștri”, numai de bine.

În doar 2 zile de acum, se împlinesc, 24 de ani de la ultimul imn național ascultat și cântat cu inima la piept la startul unui joc de Campionat Mondial.

Pe 15 iunie 1998, câțiva „băieți”, Stelea, Petrescu, Gică Popescu, Ciobotariu, Filipescu, Gâlcă, Hagi, Gabi Popescu, Dorinel Munteanu, Viorel Moldovan, Adrian Ilie, ieșeau pe tunelul bătrânului Stade Gerlain din Lyon cu gândul la o nouă victorie contra sud-americanilor aflați printre favoriți la câștigarea turneului în urmă cu 4 ani.
Începea un nou duel România-Columbia. Hagi contra lui Valderrama. Gică Popescu contra lui Faustino Asprilla sau Bogdan Stelea contra lui Mondragon.

Am revăzut, cu plăcere, rezumatul unui meci pe care l-am trăit la intensitate maximă. S-a jucat destul de devreme. Undeva ora 18:00 dacă îmi aduc bine aminte. Poate greșesc. Știu sigur însă, că după meci, mi-am luat mingea și în gardul viu din spatele blocului îmi făcusem o poartă la care șutam cu sete, cu un Mondragon imaginar alergând dintr-un colț în altul al barelor improvizate din doi bolovani. Strigăm cât mă țineau plămânii gool. Pentru că eram fericit. Și nu știam vremea ce va să vină.

Ce determinare, ce fotbal aveam.

Era doar minutul 10 al meciului, Adrian Ilie șutează cu stângul plasat, Mondragon respinge ușor lateral, Viorel Moldovan îl ia și el la țintă pe Mondragon parcă abia trezit „din pumni”. ULUITOR! Hagi îi ceartă. Pentru că într-un meci de o asemenea importanță nu aveai voie să ratezi așa ceva.

Era abia începutul meciului, și Dan Petrescu făcea pressing la marginea careului de 16 advers. Mingile încercate de Valderrama în adâncime către destinatarul de serviciu Asprilla, erau blocate de primii oameni la minge întotdeauna: Gică Popescu, Liviu Ciobotariu.

Nimeni și nimic nu trecea de zidul galben.

Ba din contră, apărea valoarea, talentul și plăcerea de a juca fotbal. Era minutul 45:01 când un călcai în margine al lui Hagi, scoate din joc nu mai puțin de 3 adversari, Adrian Ilie mai driblează și el unul și pune o minge lobată cu exteriorul în colțul lung al lui Mondragon. E 1-0 și lumea aplaudă în picioare.

Noi în România, retrăim visul american de la 2 noaptea. Am deschis din nou scorul contra Columbiei.
Ceea ce s-a întâmplat în al doilea mitan, nu a contat. Atacuri fără orizont ale columbienilor, efort fizic susținut al românilor. Poate doar de specificat alte nume ce au intrat pe parcurs: Lucian Marinescu, Ovidiu Stângă, Radu Niculescu.

Începeam cu dreptul un nou turneu final de cupa mondială. Puneam 3 puncte în bagajul cu care aveam să întâmpinăm Anglia lui Graeme Le Saux, bunul prieten al lui Dan Petrescu, la Toulouse. Și ce seară a fost și aceea…

Să auzim de bine!
Să auzim de Doar Dinamo București!