Nu știu cine a avut ideea să transforme echipa națională într-un târg de nervi ieftini, dar tabloul e clar.
România stă iar cu broboada pe cap și așteaptă barajul ca pe autobuzul 336 care nu vine niciodată. Iar într-un colț, cu reflectorul în ochi, îi avem pe Mircea Lucescu. Un bătrân colos prins într-o scenă de teatru absurd, unde recuzita e veche, regizorii sunt aceiași doi băieți de la FRF care își dau importanță, ca și cum ar salva lumea doar din foi de hârtii șifonate. Burleanu și Stoichiță își joacă rolurile cu un zâmbet mic și pervers, de parcă ar fi prins pește mare cu undița de plastic.
La început te întrebi de ce a acceptat Lucescu să intre în circul ăsta. Apoi îți amintești ce spunea Sendre despre granița aceea subțire dintre Mister Il Luce și nea Mircea. O linie fină ca marcajul de la trecerea de pietoni ștearsă de ploaie. Unii se jură că încă văd zâmbetul lui Mister. Alții văd doar figura obosită a unui om care încă încearcă să aprindă lumina într-o pivniță umedă. Parcă îl vezi cum strânge din dinți și scoate câte un „hai mă” când vreo pasă zboară în tribună.
Ca să adopt un ton mai cald, îl văd pe Lucescu în toată amplitudinea carierei. Omul are kilometri mulți în picioare. A jucat, a antrenat, a ridicat stadioane care vorbesc despre el și acum îl privesc ironic, ca pe niște blocuri gri din Pantelimon. E greu să-i reproșezi unui titan că încearcă să repare o țară fotbalistică lăsată pe șuruburi ruginite. România nu e un proiect pentru amatori. E o lucrare la drumuri unde te trezești cu șanțul săpat strâmb chiar înainte de recepția finală. Nu poți arunca tot noroiul spre antrenorul bătrân. Noroiul ăla vine direct de la FRF. O fabrică de scuze cu geamuri murdare.
FRF stă pe un munte fals de încredere și privește de sus. Burleanu are acel zâmbet prins în cui. Zâmbetul omului convins că este în mitologia sportului european. Stoichiță își dă replicile ca un actor care a învățat textul în pauza dintre două mese. Toată conducerea asta respiră aer rarefiat din birouri parfumate. În timp ce terenul miroase a muncă, a gazon greu și a presiune. E ceva scârbos în felul în care vor ridica din umeri dacă barajul se rupe. Vor spune că au făcut ce trebuie. Ca niște domni care se laudă că au stins un incendiu cu un pahar de apă.
Echipa națională nu e bolnavă din cauza bătrânului de pe bancă. Boala e în altă parte. E în modul în care fotbalul românesc s-a obișnuit să se târască. În modul în care ne tolerăm micile mizerii. În modul în care unii jucători cred că au făcut destule doar pentru că au dat un gol sau au făcut un dribling reușit în tricoul naționalei. În felul în care ne uităm la fotbal ca la o dramă cu același final. Un sezon lung de gropi în asfalt.
Dar nu poți să nu te uiți și în partea cealaltă. Omul a venit cu orgoliu și cu ambiție. A venit și cu intenții bune. Poate vrea să lase ultima semnătură în istorie. Să pună ștampila finală pe un destin care oricum stă pe un piedestal. E greu să nu respecți un astfel de traseu. E greu să-i spui să plece acasă și să-și bea cafeaua în liniște. Dar e și greu să nu vezi momentele penibile în care ego-ul îi scapă de sub control. Îl simți când ridică tonul la reporteri. Când aruncă o privire de om care s-a săturat de toată povestea asta. Momentele astea ascund oboseala. Nu aroganța. Și oboseala asta se vede chiar și din Peluza PCH.
FRF nu vede nimic. Conducerea trăiește în scenariul în care orice nu merge bine devine vina altcuiva. Au acest talent de a se transforma în sfinți când apar camerele. În rest, România fotbalistică arde. Ca un bloc uitat într-un cartier trist. Toți observă flăcările. Ei văd doar oportunitatea unui nou discurs.
Și aici vine partea amară. Calificarea nu e pierdută. Dar nici câștigată. E undeva în aer. Un aer greu, plin de incertitudini. Barajul nu e un drum. E o punte șubredă pe care toți o vom trece cu emoție. Lucescu va trece primul. Iar sub punte îi așteaptă Burleanu și Stoichiță cu plasa largă, gata să prindă vina.
Nu vreau să închei cu optimism. Nici cu pesimism. Realitatea e că România fotbalistică stă într-o sală de așteptare cu neoanele pâlpâind. Unii speră la un miracol. Alții se pregătesc să arate cu degetul. Iar undeva în mijlocul haosului îl vezi pe Lucescu cum își ridică iar privirea și se pregătește pentru următorul meci.
Ca un om care știe că orice pas poate fi ultimul.
Și totuși merge.
În liniștea aceea care nu spune nimic și spune tot…
