Campionatul a tras puțin frâna de mână, iar noi rămânem cu ochii înfipți în clasament ca într-o oglindă care nu minte, dar nici nu iartă. E liniște înainte de furtună, o liniște ciudată, de parcă s-a oprit ceasul doar ca să ne lase să ne privim mai atent unii pe alții. Rapid e în frunte, Dinamo în ascensiune, restul în derivă. În sfârșit, o ordine care are un pic de logică și un munte de ironie.
Sub Podul Grant se respiră aer rarefiat. Gâlcă a reușit minunea… i-a făcut pe rapidiști să creadă că sunt calmi. Omul nu urlă, nu sparge vestiare, nu iese în direct să facă crize de personalitate. Lucrează în liniște, și tocmai asta e cea mai mare surpriză. Un Rapid liniștit e ca o mitralieră cu siguranța pusă… n-ai încredere niciodată că nu se descarcă singură. Șucu e fericit, galeria cântă, băieții ăia joacă. Pare o poveste de Crăciun scrisă acum, în noiembrie. Dar știți și voi cum e sub Podul Grant. Liniștea e mereu preludiul scandalului. La Rapid, armonia e o glumă bună. Ține până la primul egal cu Slobozia, apoi explodează totul cu aceeași precizie cu care se rupe tramvaiul 41 iarna la ora de vârf.
Despre Botoșani nici nu mă obosesc să tastez prea mult. Echipa aia există doar ca să nu se simtă Metaloglobus singură în amintirile noastre. Joacă un fotbal corect, dar modest, fără vlagă, fără orizont. Dacă ajung în play-off, vor face figurație ca la un banchet unde s-au strecurat fără invitație. Vor mânca din primele platouri, vor zâmbi timid și vor pleca înainte să se aducă tortul.
La Craiova, eternul carnaval. Acolo nu există calm, ci doar pauze între explozii. Rezultatele sunt bune, dar vibrația aia tipic oltenească, amestecul de orgoliu, nerv și melodramă, e mai tare decât orice strategie. Universitatea nu se prăbușește din lipsă de talent, ci din exces de temperament. Explozia vine mereu din interior. Au jucători buni, dar fiecare crede că e mai deștept ca antrenorul, iar antrenorul crede că e mai deștept ca patronul. Iar patronul crede că toți ceilalți conspiră împotriva lui. Oltenia fotbalistică e un laborator de chimie unde toți mestecă substanțe inflamabile și se miră că sare totul în aer.
Și uite-așa, ajungem la eterna poveste din Berceni. FCSB. Locul unde fotbalul românesc și-a pierdut ultima brumă de demnitate. Acolo, fiecare decizie se ia cu telefonul, fiecare schimbare e dictată de impulsul unui om care crede că Dumnezeu a inventat mingea ca să-i dea lui dreptate. Acolo există antrenor, dar nu e lăsat să antreneze. Există jucători, dar nu sunt lăsați să joace. E o telenovelă în direct, un reality-show care se dă drept club de fotbal. Pe acolo circulă zvonuri despre indisciplină, frustrări și minute împărțite ca la cantină. Când patronul e și antrenor, și preparator fizic, și psiholog, și duhovnic, rezultatul e inevitabil… haos organizat cu binecuvântare.
Și cum să fie liniște acolo, când ai în lot minți luminate ca Bîrligea și Politic? Doi maeștri ai balonului și ai exprimării publice, cu inteligența tactică a unui semafor în pană. Echipa se mișcă haotic, dar nimeni nu îndrăznește să spună ceva, că altfel sună telefonul și se schimbă jumătate din lot. „Preparatorii fizici” cu licență Pro își văd de treabă, dar probabil își fac și bagajele. Depinde doar de dispoziția Măriei Sale, care conduce fotbalul românesc de pe canapea, printre lumânări și predici. Acolo nimic nu se schimbă, doar circul. La fiecare sezon, aceeași comedie… FCSB luptă pe toate fronturile, adică pierde pe toate.
Pe lângă toată nebunia asta, Dinamo pare brusc un colț de rai. Și nu glumesc. Nu mai știu de când n-am mai simțit atâta liniște în jurul clubului. E o armonie ciudată, de parcă s-au aliniat planetele și, în loc de cutremur, am primit un răsărit decent. Kopic și Petre se înțeleg de minune, se pupă între ei ca Romeo și Julieta moderni, staff-ul respiră același aer, jucătorii trag pentru echipă, nu pentru selfie-uri. Nici urmă de scandaluri, de bisericuțe, de zvonuri care să macine vestiarul. Avem stabilitate financiară, echilibru în ierarhie și un antrenor care nu confundă conferința de presă cu altarul.
Echipa arată bine, e muncitoare, are nerv și o doză de nebunie sănătoasă. Mister îi aruncă în luptă în funcție de forma de moment, nu de nume. Nu se joacă cu preferințe, nu răspunde la capricii. Fiecare știe că trebuie să tragă tare la antrenamente ca să prindă minutele pe teren. Asta înseamnă fotbal normal. Noi am uitat cum e normalul, de-aia ne emoționăm acum când îl vedem.
În club se respiră stabilitate. Da, stabilitate, cuvântul ăla care părea o glumă amară acum ceva vreme. Fiecare își știe rolul. Nu se dau lupte interne pentru putere, nu se scot dosare la televizor, nu se dau replici prin presă. Și dacă totul merge cum trebuie, campania de transferuri din iarnă ne va arăta că Dinamo nu mai e doar o echipă în reconstrucție. E o echipă care a învățat să tacă și să crească.
Dar nu e suficient să tacă. Trebuie să și urle la momentul potrivit. Suporterii trebuie să revină alături de echipă în număr și mai mare. Echipa are nevoie de sângele tribunei, de forța aia care ridică stadionul când simți că nu mai poți. Acum avem rezultate, avem atitudine și, cel mai important, avem direcție! E momentul să ieșim din inerție. E timpul să ne plătim datoria față de club.
Restul campionatului se joacă, dar noi trebuie să ne batem. Nu pentru orgoliu, ci pentru viitor. Rapid are liniștea suspectă, Craiova are vulcanul, FCSB are delirul, iar noi avem ceva ce ceilalți n-au avut de mult: conștiința. Avem o echipă care știe de unde vine și încotro vrea să meargă. Cu o campanie de transferuri inteligentă, cu un discurs clar, cu o ambiție care să iasă din manuale și să intre în vestiarul băieților, Dinamo poate prinde valul ăsta.
Ar fi o copilărie să nu profităm de haosul altora. Campionatul nu se câștigă doar pe teren, ci și în mintea celor care știu când să apese accelerația. Noi avem ritmul, avem curajul, mai trebuie doar să credem. Să credem fără sloganuri, fără iluzii, ci cu luciditatea celor care au fost în groapă și au învățat să sape cu zâmbetul pe buze.
Da, Dinamo nu are milioanele altora. Nu are palate, nu are preoți care dictează schimbările, nu are investitori care dau interviuri mai des decât jucătorii. Are altceva. Are sânge. Fierbinte, vechi, dar viu. Un sânge care n-a fost niciodată de vânzare. Asta e diferența. Restul pot să cumpere tot ce vor. Noi ne plătim visul cu inima. Și, culmea, funcționează… 🙂🤍❤️
