După o perioadă în care părea să ne ignore, zeița Fortuna și-a întors, în sfârșit, fața către „câini”, ne-a dăruit un zâmbet cald și ne-a adus o bucurie imensă.
Nu credeam că putem egala, nicidecum nu mai speram la trei puncte. Spre finalul meciului, prin minutul 80, Cătălin, aflat la un metru de mine, mi-a spus: „O să egalăm, nu pierdem meciul, dar nici nu-l câștigăm.” Suprins și dezamăgit de jocul nostru, i-am răspuns: „Nu cred, la cum jucăm, nicio șansă.”
Replica lui mi-a rămas în minte: „Am avut multă șansă la șutul lui Păun, când mingea a căzut în fața porții și a sărit peste. Mă gândesc că acea șansă nu a fost degeaba.”
Și, într-adevăr, nu a fost degeaba. Dinamo a înviat pur și simplu în prelungiri — a lovit transversala, iar în doar trei minute a întors soarta partidei prin super-reușitele lui Karamoko și Soro.
Nebunia de final nu poate fi descrisă în cuvinte. Ce s-a simțit pe gazon la finalul acelui meci părea desprins dintr-un film despre învingători.
N-am mai apucat să-l felicit pe Kopic — și merita din plin, pentru schimbările inspirate. Pur și simplu l-am luat în brațe și am râs puternic, sincer, sănătos.
Ce frumos e când zâmbește doamna Fortuna… și ce zâmbet minunat are!
HAI DINAMO!
