Ieri am primit o veste cumplit de tristă, care ne-a lovit pe toți cei care l-am știut, l-am cunoscut și l-am îndrăgit pe Ovidiu Grămadă.
Un nume respectat și iubit în rândul fanilor dinamoviști, al generațiilor de suporteri, angajați, jucători și conducători. Cu aproape 30 de ani dedicați clubului Dinamo, Ovidiu s-a stins din viață la doar 60 de ani, lăsând în urmă o mare de amintiri și o familie uriașă de oameni care l-au apreciat.
Venit la Dinamo la mijlocul anilor ’90, Ovidiu a lucrat pentru clubul pe care îl iubea din copilărie, din vremea în care alerga pe străzile din Vigoniei, visând să ajungă aproape de echipa inimii lui. A fost cameraman, dar dincolo de funcția trecută într-o organigramă, Ovidiu a fost mai mult decât un simplu angajat – a fost o parte din sufletul acestui club.
Sunt multe povești cu el, multe momente care s-ar putea scrie într-o carte. Una, însă, mi-a rămas adânc întipărită. Eram la semifinala Ligii Elitelor dintre Dinamo și Universitatea Cluj, la baza Ion Țiriac. Ovidiu filma meciul, iar rând pe rând, copii, juniori, foști juniori, chiar și jucători de la prima echipă treceau pe la el să-l salute. Îi primea pe fiecare cu o îmbrățișare părintească și cu acel zâmbet cald care îi lumina fața. În acel moment am înțeles că Ovidiu nu era doar omul din spatele camerei, ci parte din familia fiecărui copil care a trecut pe la Dinamo.
L-am cunoscut cu adevărat din 2020, când am început să transmitem meciurile echipei secunde. A devenit o glumă internă faptul că noi, de la RadioDinamo1948, veneam nepregătiți, fără unele lucruri de bază, iar Ovidiu ne salva mereu. „Ovidiu, ai o foarfecă? Ai scoci? Ai un carnetel, un prosop?” – și el, cu acel zâmbet ușor ironic, ne răspundea: „Cum să nu am, păi eu plec nepregătit ca voi?” Era mereu pregătit. Și pentru muncă, și pentru o poveste, și pentru o glumă bună.
Ovidiu era o adevărată enciclopedie dinamovistă. Vorbea cu pasiune despre meciuri de acum 20 sau 30 de ani, despre jucători, faze, goluri. Îi sclipeau ochii când povestea un Dinamo – Reșița din 1999, ca și cum s-ar fi jucat ieri.
A fost prezent peste tot: în deplasări, în cantonamente, pe ploaie, pe frig, în vremuri grele sau mai bune. A trecut prin două insolvențe, prin zeci de generații de jucători și antrenori, dar el a rămas acolo, un punct fix. Omul care nu lipsea niciodată.
Acum, Ovidiu a plecat dintre noi, dar lasă în urmă o tăcere grea. Ne va lipsi umorul lui, glumele din cantonamente, poveștile spuse cu pasiune, și, mai ales, prezența lui caldă, discretă, dar plină de suflet.
Nu e genul de știre care apare la „breaking news”, dar pentru toți cei care l-am cunoscut, pierdem ceva din Dinamo.
Noi am pierdut un prieten drag, un om alături de care am împărțit atâtea momente și amintiri, dar familia lui a pierdut mult mai mult — un soț, un tată, un sprijin. Este un moment cumplit de greu pentru cei apropiați, iar gândurile noastre se îndreaptă către ei. Nu putem decât să transmitem condoleanțe sincere și toată compasiunea noastră pentru pierderea suferită.
Rămas bun, Ovidiu!
Ne vei lipsi. Și știu că, oriunde ai fi acum, tot tu ești cel care filmezi de undeva, din tribună, povestea acestui club.
