Dinamo prinde viteză. Și nu e doar o impresie trecătoare, ci o senzație fizică, ca atunci când simți că șinele de sub tine se încing și trenul nu mai poate fi oprit.
Puteți să-i spuneți, din nou, „Trenulețul Speranței”, dar atenție, nu mai e jucăria de lemn care se învârtea pe covorul copilăriei, ci un mecanism viu, cu aburi, zgomot și scântei.
Pe locomotivă, un căpitan cu chip de copil și nerv de oțel. Cătălin Cîrjan. „Căpitanul Renașterii”. Așa îi spun acum mulți. „Știam că ne va aștepta un meci greu aici la Ploiești. Prima repriză nu a fost cea mai bună a noastră, dar am luptat”, spune Cătălin Cîrjan, iar vocea lui sună ca a unui general tânăr care recunoaște imperfecțiunea bătăliei, dar nu acceptă niciun pas înapoi. Diferența dintre jucătorii obișnuiți și liderii de generație stă în felul în care reacționează când șina începe să tremure. Să admiți că nu ai fost perfect, dar să continui să te lupți. Nu perfecțiunea câștigă meciuri, ci perseverența.
„A venit acel gol al meu, apoi golul doi. Sunt bucuros pentru reușita mea… În repriza a doua am jucat mult mai bine.” Iată povestea scrisă pe scurt. Golurile au fost evidențiate ca borne psihologice. Primul eliberează tensiunea. Al doilea confirmă. Al treilea desăvârșește. Din această succesiune se naște încrederea. Iar încrederea e locomotiva pe care Dinamo a urcat-o pe șine.
„Muncesc mult în fiecare zi… am suferit pe final, dar am dat și golul 3 și acesta a fost meciul.” Aici se vede fibra liderului din el. Cineva fără experiență ar spune că talentul a făcut diferența. Dar Kopic știe că totul constă în obiceiurile zilnice. Antrenamentele nu te recompensează imediat. Dar când corpul e obosit, când adversarul presează, exact acele ore repetate de muncă devin combustibil. Suferința nu i-a înfrânt, ci i-a împins să dea și al treilea gol.
Dinamo a început să se hrănească din această mentalitate. Primele etape au fost ezitante. Dar după victoria cu FCSB a venit bucuria aceea colectivă care a legat sufletele jucătorilor. „Din momentul acela am devenit mai uniți, acea bucurie după meciul cu FCSB a fost incredibilă și de acolo ne merge foarte bine.” E mărturisirea limpede a unui proces de coeziune. Psihologia grupului o spune clar: o victorie-cheie, dincolo de rezultat, e o amintire emoțională care se reactivează în fiecare joc. O echipă nu se naște în birouri, nu în transferuri bifate la TV, ci în vestiare unde se mai cântă uneori fals, dar se trăiește autentic. De acolo vine forța asta.
Cătălin Cîrjan n-a evitat nici umbra. „Acum o lună jumătate am fost trimis acasă de la U21. Nu am fost compatibil.” E fraza care ar fi doborât un jucător slab. Dar nu și pe el. „Am trecut peste din primul moment, m-am antrenat de când am ajuns înapoi. Mă bucur că sunt aici și dau goluri.” Să transformi respingerea în motor. Să faci din eticheta „incompatibil” dovada că locul tău e, de fapt, pe prima scenă. Asta înseamnă caracter. Băiatul a fost alungat dintr-un teatru provincial și, în seara următoare, a jucat Hamlet pe scena mare. Cam asta e povestea lui Cătălin Cîrjan. Respins pe ușa naționalei mici, primit cu ovații și urale la porțile unui Dinamo care renaște.
Acum cred că este momentul în care ar putea intra în scenă Mircea Lucescu. Istoria îi oferă din nou lui Il Luce prilejul să deschidă o ușă pentru un talent. Așa cum i-a dat prima șansă lui Hagi, liderul Generației de Aur, tot așa îl poate lansa pe Cătălin Cîrjan drept liderul unei generații noi, care refuză să accepte mediocritatea ca pe o fatalitate. Imaginea e puternică: bătrânul maestru, cu ochii încă vii și cu o memorie a miilor de meciuri, îi întinde mâna copilului care nu mai e copil. Acum are în față un tânăr cu ochii înflăcărați și picioarele care vorbesc limba fotbalului autentic.
Îl urcă în tren, dar nu la vagonul de clasa a doua, ci direct în locomotivă. E o scenă care așteaptă să fie scrisă. O continuitate firească. Istoria are nevoie de simboluri și de mâini care le ridică.
Să-l vezi pe Cătălin Cîrjan la națională nu ar fi un moft, ci o consecință logică a ceea ce trăim acum. A fi căpitan la Dinamo înseamnă să porți pe umeri o banderolă cât un oraș întreg, cu frustrările și speranțele lui. Și să faci asta cu un zâmbet senin, fără să te lamentezi, înseamnă că ești pregătit pentru următorul pas.
„Trenulețul Speranței” s-a pus în mișcare, dar de data asta are vagoane grele și o locomotivă care huruie. Și pe locomotivă, un băiat care a transformat eșecul într-o profesoară aspră și golurile în răspunsuri. Fanii simt deja asta și nu întâmplător se pregătesc să umple Arena Națională împotriva Farului, care va fi următorul examen. Dar Dinamo nu mai dă examene. DINAMO ÎI EXAMINEAZĂ PE ALȚII!!
Din punct de vedere psihologic, băieții trec printr-o transformare completă. Au trecut de la mentalitatea de supraviețuitori la cea de concurenți. Nu mai joacă să nu piardă. Joacă să câștige. Diferența e uriașă. Prima atitudine îți blochează potențialul, a doua îl eliberează.
Deocamdată, să ne bucurăm de prezent. Dinamo a câștigat un meci deloc ușor, a arătat caracter și are un lider autentic. Și poate cel mai frumos e că echipa nu pare să caute perfecțiunea, ci progresul. Asta e cheia mentală. Și când trenulețul merge în direcția bună, fiecare oprire devine sărbătoare.
Cotele la titlu încep să se miște. Pariurile devin realiste. Dinamo nu mai e o speranță romantică. E o certitudine care prinde contur cu fiecare meci jucat. „Trenulețul Speranței” a ieșit din nou din gară și accelerează către orizont.
Căpitanul Renașterii ține cu mâna fermă carma acestei mașinării care navighează spre teritorii neexplorate de mult timp. Destinația e clară. Drumul e lung. Dar motorul funcționează perfect.
Hai Dinamo!
Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât!
