Există, în fotbalul nostru tot mai obosit și tot mai lipsit de noblețe, seri rare în care, pentru câteva ore, timpul se oprește și adevărul iese la lumină.
Acele seri în care nu mai contează câte titluri ți s-au furat, câte decizii s-au dat împotriva ta, câte comitete de oameni fără suflet au încercat să te înfrângă. Seri în care, cu fiecare fibră a ființei tale, simți că ești parte dintr-o istorie care nu se va sfârși vreodată, oricât ar vrea unii să o îngroape sub tăceri sau zâmbete false.
Așa a fost și aseară, la partida dintre Dinamo și CFR Cluj.
Dinamo a făcut, după umila mea părere, o mărturisire publică de credință. O predică rostită nu din amvon, ci direct de pe gazon – cu sudoare, cu o inimă care nu știe să bată decât în alb și roșu.
Sub un cer greu și nepăsător, cu doar 7.400 de inimi roș-albe pulsând în tribune, ca niște lumânări aprinse în bătaia unui vânt neprietenos, Dinamo a intrat pe teren să-și strige existența în fața unui destin care, de ani buni, încearcă să o înfrângă prin toate uneltele sale murdare.
Puțini spectatori, ar zice cei care numără viața în zerouri și procente.
Destui, am spune noi – cei care știm că, uneori, și o singură inimă poate înfrânge o lume întreagă, dacă bate suficient de tare.
Pe teren, Dinamo și-a asumat lupta în forma ei pură, aproape nedreaptă, fără alibiuri, fără plângeri.
Deși lipsită de Boateng, Gnahoré și Denis Politic – oameni importanți pe tabla de șah a actualului sezon –, Dinamo a arătat că nu numele de pe tricou decid curajul, ci sângele care curge prin vine.
În fața unei echipe CFR Cluj care mie mi s-a părut blazată și resemnată, un fel de corabie cu pânzele pleoștite, Dinamo a ținut în mână hățurile jocului.
CFR-ul, cu numele său greu și pasul său șchiopătat, nu a arătat nici măcar pentru o clipă că ar fi venit hotărâtă să câștige. Au stat la pândă ca un vultur flămând, sperând într-o greșeală, într-un capriciu al sorții.
Și când hazardul – acel poet cinic – le-a oferit pe tavă o deviere norocoasă, au mușcat cu toată lașitatea celor care știu că nu merită, dar nu refuză.
Ca într-o ironie fină scrisă de un regizor nevăzut, golul CFR-ului, șters ca o amprentă uitată pe o sticlă de bere aburită, a venit ca o glumă proastă: dintr-o deviere norocoasă. Un șut ratat, o minge deviată întâmplător și clujenii au deschis scorul fără să știe nici ei cum.
Dar Dinamo – Dinamo cel adevărat, acela în care credem dincolo de scoruri și poziții – nu a primit această palmă ca pe o condamnare și nu a acceptat verdictul.
Nu a întors spatele, nu a căzut în capcană, nu a căutat scuze.
S-a ridicat, s-a scuturat de praf, a strâns din dinți, a strâns rândurile și a mers mai departe.
Și a venit golul lui Mărginean – ca o izbăvire, ca un strigăt de libertate într-o lume în care tot mai mulți par să-și fi vândut sufletul.
A fost dovada că, oricât de sus s-ar cocoța impostura și oricât de bine s-ar organiza minciuna, adevărul tot își găsește drum – uneori printr-un șut care desface valul nedreptății.
1-1 pe tabelă, dar 1000-1 în inimile noastre.
Pentru că Dinamo a câștigat ceea ce niciun trofeu, niciun ban, nicio medalie nu pot cumpăra: respectul propriilor suporteri.
Un 1-1 care, deși aritmetic poate părea palid, a însemnat pentru noi, suporterii, o victorie uriașă.
Un urlet colectiv că Dinamo nu se vinde, nu se înclină, nu moare.
Iar în timp ce noi ne strângeam în brațe de bucurie, de mândrie, de dor nemărginit, într-un alt colț al acestei povești triste numite fotbal românesc, eterna rivală – dar și eternul beneficiar al unor vremuri tulburi – primea titlul pe tavă.
Un titlu de mucava, a cărui valoare reală este comparabilă cu cea a unui inel de tinichea dăruit într-o seară de iarmaroc. Un titlu pe care să-l așeze cu grijă în vitrina unde și-au pus și iluziile trecute… între posterele cu „noi am câștigat pe bune” și afișele cu „noi chiar suntem Steaua!”
Să-i lăsăm să sărbătorească în dansul lor grotesc, printre confetti reciclate și șampanie cu gust de chefir.
Să se fotografieze, să-și urle fericirea prefăcută în microfoane obosite, la televiziunile servile.
Pentru că nu ei sunt povestea.
Noi suntem!
Noi, cei care aseară am învățat din nou cum e să simți că Dinamo este o echipă. O stare de spirit.
Noi, cei care știm că a purta alb și roșu înseamnă nu doar a juca un sezon, ci a duce o cruce, a purta un jurământ nespus și a lupta în fiecare zi împotriva uitării.
Dinamo nu înseamnă doar meciuri câștigate sau pierdute.
Dinamo înseamnă o copilărie trăită în tribune, o adolescență strigată în peluze, o maturitate petrecută suferind și iubind, o bătrânețe în care încă îți mai tremură inima când auzi galeria cântând.
Dinamo înseamnă să crezi când toți îți spun să renunți.
Dinamo înseamnă să speri când speranța pare ridicolă.
Dinamo înseamnă să lupți când lupta pare pierdută.
Și tocmai de aceea suntem aici.
Și tocmai de aceea vom fi mereu aici.
Sub semnul luptei.
Sub semnul iubirii.
Sub semnul Dinamo.
Veșnic vii… 🤍❤️
