Privind la rece, după ce am fost în tribunele noului și cochetului stadion din nordul capitalei, observ că s-a întâmplat ceva.
Văd că lucrurile se mișcă, încet-încet, iar că în jurul clubului se creează o emulație. O emulație cu efect, fiindcă jucătorii au reușit să obțină biletele pentru partea a doua a campionatului.
Însă, fiind pe stadion și murmudând cantecele galeriei din rândurile tribunei, am auzit un cântec. Un cântec drag mie, ce l-am auzit pentru prima dată în urmă cu 10 ani, în tren, spre Cluj. Versurile sunt cunoscute pentru suporterul dinamovist care are șansa să meargă pe stadion:
Astăzi m-am trezit
Și am înnebunit
Ceva am visat
Că s-a întâmplat
Cu echipa mea
Dacă într-o zi
Tu nu ai mai fi
Aș înnebuni
Cred că aș muri
Trebuie să știi!
Atunci, adolescent fiind, nu m-am gândit niciodată la însemnătatea cuvintelor ce compun acest cântec. Și, clar și fără echivoc, nu cred că nici cei care cântau nu se gândeau cât de aproape de adevăr ar fi cuvintele acelea peste ani și ani. În ultimii ani, fiecare dintre noi am avut dimineți crunte, fie din motive personale, profesionale sau familiale. Cred că mulți dintre noi am avut momente când ne-am trezit și aproape am înnebunit. Însă, din păcate, nu era un vis. Era realitatea. Clubul păgubit, retrogradarea, demiteri în noapte, profesioniști angajați, dar și multiple alte episoade.
Cântecul mi-a deschis ochii referitor la acțiunile noastre, a fanilor. Spun generic fani, suporteri, fiindcă dinamovismul nu se poate defini cu o etichetă clară, ci cu un cumul de acțiuni, prezențe și susținere. Dar, noi, ne-am trezit, am innebunit și am făcut ceva ce nu s-a crezut. Am ținut acest club în viață, această idee, manifestând și ducându-ne sufletul, inima mai departe în viață. Am fost la un pas de faliment, ținuți la aparate, am cumpărat detergent pentru băieți, dar am și rămas fără voci pentru ei.
Nu vrem un premiu. Nu vrem laude. Vrem să avem pentru cine cânta, cu cine să ne bucurăm și să ne ducem echipa iubită până în brațele nepoților. Asta s-a întâmplat: În ochii unora am murit, în ochii altora suntem deja morți. Pentru alții am fost doi metri sub pământ, pentru alții ar fi fost mai bine daca ne-am fi desființat. Însă, negru pe alb, ne-am salvat. Ne-am salvat de la moarte, am revenit cu propriile puteri și am ajuns la linia de supraviețuire. Chiar dacă am pasat din responsabilități, din frâie, să nu ne uităm rolul nostru fundamental. Să susținem, să cântăm, să împingem de la spate.
Pentru că suntem aici și vom mai fi!
