Până la pauză…și după revenim cu picioarele pe pământ. Dinamo – Sepsi, în Ștefan cel Mare, obligați să câștigăm pentru a putea spera la evitarea locurilor de baraj.
Oaspeții deschid scorul repede, de câte ori am auzit această afirmație pe parcursul acestui sezon?
Cadouri de 1 martie…Flavius Stoican a declarat la conferința de presă după eșecul cu Sepsi faptul că noi le-am făcut un cadou adversarilor chiar de 1 martie, dar 1 martie a fost aproape la fiecare meci din acest sezon. Deja a devenit obsesiv și enervant discursul lui Flavius referitor la cadouri…însă vorbele nu pot controla faptele.
E destul de clar că în primele 15-20 de minute nu am mișcat nimic, arătând mai degrabă de ce ne aflăm pe poziția pe care ne aflăm și de ce avem speranțe mici la evitarea unui loc de baraj. Încet-încet, am reușit, surprinzător, să ne creăm câteva ocazii de gol, totuși vorbim de 3 bare, iar golul avea să vină fix înainte de pauză, prin Patriche, pe care consider că nu ar trebui să-l mai vedem în primul 11 al lui Dinamo.
Se spune că atunci când o echipă egalează chiar înainte de pauză are un moral foarte bun, iar de obicei repriza a doua este adjudecată de formația care reușește să intre cu un moral foarte bun la cabine. Și aici se oprește speranța. Stoican îl schimbă pe Carp cu Bordușanu, iar de aici apare dispariția speranței, „uciderea”, așa cum am numit-o în titlul articolului.
Contrar așteptărilor, pentru că, ghidat după teoria conform căreia echipa care egalează înainte de pauză are un start bun de repriză secundă, Sepsi nu numai că ne-a înscris golul 2 după 7 minute, ba chiar nu ne-a dat nicio speranță la egalare.
Și nu numai la egalare..pentru că un punct putea fi obținut cu puțin noroc, așa cum s-a întâmplat la Arad, dar cu ce am rămas după meciul cu Sepsi? Cu nimic, de fapt am rămas cu ceva, și anume pierderea speranței că putem evita locurile de baraj la finalul acestui sezon extrem de chinuitor.
Așa cum a fost jocul lui Dinamo din repriza secundă, așa cum au fost majoritatea jocurilor echipei noastre din acest sezon, fără vlagă, fără ocazii, fără SPERANȚĂ. Recunosc, înaintea meciului cu Sepsi, eram extrem de încrezător că putem evita locurile de baraj și urmăream cu atenție meciurile echipelor din fața noastră, pentru că nu le pot numi contracandidate, din moment ce au un număr semnificativ mai mare de puncte.
Chindia câștigă, Craiova câștigă, noi?…noi nu, iar atunci ce sens are să mai urmărești ce fac echipele din fața ta din moment ce tu nu ești în stare să-ți câștigi punctele de care ai mare nevoie.
Rămân la părerea că e nevoie de o schimbare de antrenor, Flavius a demonstrat clar că nu poate scoate echipa din această zonă. Nu spun că alt antrenor ar putea, pentru că deja suntem în luna martie și mai sunt foarte puține etape până la finalul sezonului, iar distanța față de echipele din fața noastră este uriașă. Speranța, cel puțin pentru mine, că putem evita locurile de baraj, a dispărut. Puteam obține un punct, puteam pierde, dar să jucăm FOTBAL, iar atunci aș fi sperat în continuare, chiar dacă mult mai rezervat.
Mă lasă rece discursul lui Flavius, vă spun sincer, mi se pare că de când a venit urmăresc aceeași conferință de presă în fiecare săptămână, ambiție, determinare, dorință, cadouri, păsărele, etc. etc., dar o strategie? O fază lucrată? Valoare? Când?
Să nu fie prea târziu, Flavius, și să ne trezim la baraj că plecăm cu șansa a doua, pentru că atunci nu mai avem scăpare, iar „cadoul” lui Stoican pentru noi va fi un eșec total, eșec de care se va lovi întreaga lui carieră de antrenor, fiind la început.
Nu mă aștept la minuni, am avut parte de una în sezonul trecut, mi se pare imposibil să mai avem parte de una și în acest sezon, ținând cont de jocul care a ucis speranța. Ne pregăteam de Champions League în urmă cu ceva ani…acum ne pregătim de barajul pentru evitarea retrogradării, e trist…dar acestea sunt vremurile pe care le trăim.
