Rodion Camataru a povestit intr-un interviu acordat celor de la FRF.ro despre cum a ajuns la Dinamo de la Universitatea Craiova.
– Domnule Camataru, ati fost unul dintre cei mai importanti atacanti din istoria Romaniei, mai sunteti recunoscut acum de oameni pe strada?
– Fara pic de modestie, spun ca da. Lumea ma cunoaste, desi au trecut anii, dar trebuie sa recunosc ca majoritatea sunt dintre cei care m-au vazut jucand, cei din generatia mea practic.
– Ati jucat atat la Craiova, cat si la Dinamo, cum va asociaza lumea?
– Cu siguranta toti se gandesc la marea echipa a Craiovei. Acolo am debutat in Divizia A, acolo am avut performante importante pentru fotbalul romanesc, am jucat mai bine de zece ani, toti ma stiu de oltean, mai ales ca sunt nascut in zona.
– Care este povestea transferului dumneavoastra la Dinamo si cum au resimtit-o suporterii in acea perioada?
– Sincer, a cam fost un soc pentru toata lumea, se stie foarte bine ce ambitii erau intre Craiova si Dinamo, ce meciuri erau pe vremuri, ce dueluri. Am ales Dinamo pentru ca deja aveam o perioada lunga in Banie, simteam ca nu mai dau cel mai bun randament, ca ceva nu mai mergea la fel de bine. Plus ca, venind la Dinamo, imi cresteau sansele sa plec sa joc in strainatate. Lucru pe care de altfel l-am reusit. De fapt, asta era visul meu, sa joc si la alt nivel, nu doar in Romania.
“M-am simtit mult mai bine in Olanda!”
– Iar dupa trei sezoane in Ștefan cel Mare ati facut pasul spre Vest, ati ajuns in Belgia la Charleroi.
– Da, dar ca roman am resimtit imediat aceasta trecere. M-am acomodat destul de greu, era alt stil de viata, cu totul alt fotbal, lucrurile nu au fost asa cum mi-as fi dorit si ma asteptam.
– Apoi v-ati mutat in Olanda, la Heerenveen.
– Da, a fost un pas inspirat din partea mea. Un fotbal la care m-am adaptat mult mai bine, oameni mult mai deschisi, iar asta s-a vazut si in prestatiile mele. Poate daca plecam mai devreme din tara, altfel ar fi aratat cariera mea internationala, dar asa erau vremurile in acea perioada. Oricum, in Olanda, am trait momente importante. Sunt multumit de ceea ce am reusit in cariera mea, am peste 350 de meciuri in prima divizie din Romania, am marcat aproape 200 de goluri, lucruri care nu sunt chiar asa usor de realizat.
– Vorbiti de marile dumneavoastra realizari ca fotbalist, ati ramas si cu multe prietenii din acea perioada?
– Cu siguranta, da. Și va dau doar cateva nume: Ioan Andone, cu care am fost coleg la nationala, dar si in Olanda, la Heerenven, Gheorghita Geolgau, Mihai Stoichita, Aurica Ticleanu, oameni extraordinari de care ma leaga multe amintiri placute.
– Cu trei dintre cei enumerati sunteti in acest moment si coleg la FRF, ca membru al Comisiei Tehnice.
– Sa stiti ca a contat enorm prezenta lor la Federatie. Am acceptat aceasta propunere cunoscandu-i si ca oameni, dar si ca profesionisti, genul de persoane pe care te poti baza mereu. Apreciez munca pe care au depus-o pana acum in cadrul administrativ de la FRF si sper sa-i ajut si eu cu experienta pe care am acumulat-o de-a lungul anilor.
– Exista un antrenor care credeti ca a contat enorm in ascensiunea dumneavoastra ca jucator?
– Sunt doi oameni pe care am sa-i apreciez intotdeauna: Constantin Cernaianu, antrenorul care a avut curajul sa ma promoveze in Liga 1 la nici 17 ani, si Mircea Lucescu, omul care a insistat pentru mine la echipa nationala. Mi-a facut o placere deosebita sa-l intalnesc pe Lucescu la dineul oficial de la Cluj inaintea partidei cu Turcia, un om si un antrenor deosebit.
– Deci continuati sa aveti o relatie apropiata cu Mircea Lucescu.
– Incercam sa vorbim de cate ori avem ocazie, e adevarat, o facem mai des la telefon. La dineul de la Cluj, chiar a fost o faza interesanta cand Mircea Lucescu le explica turcilor ca eu am marcat unul dintre cele mai frumoase goluri pe care el le-a vazut pe terenul de fotbal. Și mai e un amanunt legat de Lucescu, am decis sa vin la Dinamo si datorita lui, pentru ca era antrenor atunci in Ștefan cel Mare.
– Ce gol?
– Jucam la Dinamo si am marcat contra Buzaului. Pacat ca pe acele timpuri nu exista tehnologia de astazi pentru a putea fi vazuta si revazuta acea reusita a mea.
– Apropo de goluri marcate, care sunt cele mai importante trei intr-un top personal inscrise pentru echipa nationala?
– Destul de greu sa ma decid, pentru ca toate golurile marcate pentru Romania sunt ca o comoara. Daca ar fi sa aleg trei atunci as zice golul cu Suedia din 1983, din deplasare, din preliminariile Campionatului European din 1984, prin care am castigat toate punctele. Apoi golul cu Anglia, de pe Wembley, cand am facut 1-1. Imi aduc aminte ca acea reusita a stat o luna la televizor in deschiderea rubricii de sport. Iar apoi, “dubla” din meciul cu Bulgaria, din 1988, cand am invins 3-1 in deplasare, un meci extrem de tare din preliminariile Mondialului din 1990.
– Apropo de Mondialul din Italia, din 1990, ati fost in lot atunci dar nu ati jucat. Care au fost motivele? Ati vorbit vreodata cu Emeric Ienei de ce s-a intamplat atunci?
– Sincer, acel moment reprezinta una dintre amintirile mai putin placute din cariera mea si am ramas cu regretul ca nu am putut evolua la un Mondial. Chiar daca au trecut anii, nu am vorbit cu nea Imi de acea perioada, ce rost ar mai avea explicatiile acum?
– Dar cum ati resimtit acel moment?
– A fost ceva special, tara noastra venea dupa caderea comunismului, practic ce s-a petrecut atunci in Italia a fost un mercato. Sa nu uitam cati jucatori au fost vanduti apoi in strainatate. Iar eu nu mai eram un produs pentru export, jucam in Belgia deja, aveam o varsta, trebuiau sa iasa in prim-plan cei mai tineri. Știu ca la meciul din optimi cu Irlanda am iesit la incalzire, am tot alergat, am sarit la cap, faceam scheme, doar, doar m-o vedea si pe mine cineva, dar din pacate pentru mine nu am fost eu cel introdus pe teren.
“Ma apasa si acum ratarea cu Benfica!”
– Am vorbit de goluri, de amintirile frumoase, exista insa si un moment, o ratare pe care nu o aveti cum sa o uitati nici acum?
– Offf, normal ca am. Meciul cu Benfica, returul de la Craiova din semifinalele Cupei UEFA. Conduceam cu 1-0, iar eu am avut o ocazie imensa. Poate daca faceam 2-0, acum vorbeam altfel. In fine, ma bantuie si acum acel moment, credeti-ma, dar cred ca totul a fost din cauza oboselii. Cu patru zile inainte jucasem la nationala contra marii echipe a Italiei si castigasem la Bucuresti cu 1-0. A fost o incordare, un moment din asta in care daca eram poate mai odihnit, altfel tratam faza. In fine, sunt oameni care si acum isi amintesc de acel moment, mai ales oltenii mei cu care ma mai intalnesc pe strada.
– Aveti doua prenume extrem de interesante Rodion si Gorun, care e povestea lor?
– Știi ce e cel mai tare? Ca pe mine de fapt ma cheama Radion, cu a, nu Rodion asa cum ma stie lumea. Am avut ceva probleme, am schimbat acte oficiale, ca lumea ma stia de Rodion, dar eu apaream Radion. Asa erau vremurile atunci, dactilografia cineva o litera gresita si asa iti ramanea numele. Referitor la povestea lor, nu e una nemaipomenita, asa il chema pe nasul meu si atunci ai mei, cum se proceda pe vremuri, m-au botezat ca pe el.
“Am doi preferati: Mitrita si Man”
– Sa revenim si la fotbalul din zilele noastre, aveti vreun tanar jucator favorit?
– Imi place mult Mitrita de la Craiova, mi se pare cel mai bun jucator din actualul lot si cred ca in cel mai scurt timp va face pasul catre echipe nationala. Al doilea ar fi Man, pfff, pustiul e teribil, are viziune, are calitate mare, ma bucur ca cei de la FCSB au inceput sa-i dea incredere, desi l-a inceput parea sa nu aiba prea multe sanse. Și pe el il vad cat de curand la echipa nationala mare.
– Man profita si de regula sub 21 introdusa de FRF.
– Cu siguranta. Aceasta regula l-a ajutat enorm si pe el, dar si pe alti tineri. Și cati o mai criticau la inceput, iata ca acum isi arata utilitatea si avem rezultate si la tineret, dar si la juniori.
“Nu trebuie sa avem un atacant de tipul Camataru, dar ne trebuie un atacant care din doua ocazii, una sa marcheze. Inainte, in prima divizie, erau 2-3 golgheteri la fiecare echipa, numai atacanti, unul si unul”
Rodion Camataru
– O intrebare si despre atacantii de astazi ai nationalei, ce credeti ca se intampla cu Alibec si cu Andone?
– Alibec vrea sa faca prea multe pe teren, si sa centreze, si sa dea cu capul. El nu e atacant, pentru ca el coboara prea mult, nu sta in careu sa fie marcator. Andone a avut o perioada buna in Spania, acum e putin in umbra, dar are calitati si isi va reveni.
– Ati avut momente din acestea in care sa nu marcati o perioada lunga de timp?
– Cu tot respectul pentru jucatorii de acum, niciodata nu am avut asemenea sincope. Putin la echipa nationala poate, dar nu ai cum, ca atacant, sa nu dai gol in 10 meciuri!
