post

Oo ce viata mi-a fost data sa traiesc: Viata de caine rosu!

In zilele noastre pasim prea repede prin viata si de multe ori nu suntem constienti de ceea ce avem. Uitam sa simtim, uitam sa fim fericiti, uitam sa apreciem. Asta se poate schimba, daca ne trezim inainte sa fie prea tarziu. Trenul nu stationeaza prea mult in gara, daca vrem sa luam parte la calatorie, trebuie sa ne grabim sa-l prindem. 

Si se poate schimba chiar astazi. Chiar acum.

Dupa mult timp, m-am trezit plina de neliniste, de emotie. Un amalgam de sentimente care mai de care mai intense nu-mi da pace. Sunt, insa, sentimente bune. Ultima data le-am avut acum aproximativ un an, pe cand Dinamo disputa ultima etapa cu titlul pe masa. Chiar daca stiam ca era aproape imposibil de realizat, simplul gand imi dadea fiori.

De data asta insa nu vorbim despre basme. Vorbim de realitate. 

 Nu stiu cati dintre voi sunteti pasionati de handbal. Eu il iubesc, poate la fel de mult ca pe fotbal. L-am jucat. Am simtit bucuria de a marca un gol si de a castiga un meci decisiv, bucuria de a aduce un trofeu echipei tale, bucuria de a fi aplaudat de tot publicul din sala, de a fi apreciat pentru munca ta, pentru toate cazaturile si degetele luxate. 

Mai mare decat pasiunea pentru handbal, insa, e iubirea pentru Dinamo. Si prin Dinamo nu ma refer doar la echipa de fotbal, care stim deja ca nu ne-a adus prea mare satisfactie in ultima perioada. Spiritul lui Dinamo exista, poate mai pregnant decat la tot ceea ce inseamna fotbal, la echipa noastra de handbal masculin. Aici regasim chiar ceea ce ne-a invatat regretatul nostru Catalin. Spiritul de invingatori. 

Poate nu realizati, dar dulaii nostri sunt CAMPIONI. Mai mult, doi ani la rand. Am dominat Liga Nationala si ne-am prezentat frumos in cea mai importanta competitie intercluburi, Liga Campionilor. Avem ECHIPA, in adevaratul sens al cuvantului. Iar echipa asta, desi mai are si momente slabe, nu ne-a dezamagit. Pentru al treilea an consecutiv avem sansa de a iesi primii. Vorbim despre o sansa reala. Asta e momentul pe care trebuie sa il constientizam, momentul de care trebuie sa ne bucuram inainte de a fi prea tarziu. 

Si mai important pentru noi e faptul ca ne luptam cu marea rivala, ceea ce ar da un gust si mai dulce victoriei. 

Victoria asta, totusi, nu vine singura. E nevoie de munca colectiva. Pe de o parte, avem nevoie de toata concentrarea baietilor de pe teren, care mai au o ultima misiune in acest sezon: sa faca doua (maxim 3, desi sper sa nu fie cazul) meciuri mari. Pe de alta parte, ei eu nevoie de sustinere. Au nevoie de noi, cei iubitori de Dinamo. Chiar daca la primul meci nu ii putem sustine fizic, vom fi acolo cu sufletul, prin ei. Fiecare gol al lui Sajad sau Mousavi va umple golul din tribune. Spiritul lui Dinamo va fi prezent prin cei ce imbraca tricoul alb-rosu. Sunt convinsa ca au forta sa invinga, chiar daca atmosfera va fi plina de presiune. 

Rolul nostru, care poate fi decisiv, vine la meciuril urmator, de acasa, miercuri, 23 mai. Meciul la care ne putem bucura de al treilea titlu consecutiv. TREBUIE sa fim acolo. Trebuie sa prindem momentul, pentru ca niciodata nu stim ce ne aduce viitorul, ce ne aduce ziua de maine. Carpe diem. Bucuria din fata televizorului e incomparabila cu cea din sala, unde iti poti imbratisa jucatorii, unde poti vedea bucuria tuturor cainilor, unde iti poti canta bucuria fara sa-ti bata vecinii in teava.  

Aveti 6 zile la dispozitie sa va faceti programul, sa va luati liber de la munca sau o scutire de la medic. Traim o singura data, viata este scurta. Profitati la maxim de momentele de fericire, ca sa aveti ce povesti mai tarziu. Sala Dinamo are 2000 de locuri, noi suntem zeci de mii de dinamovisti in Bucuresti. O umplem? 

Un lucru e sigur, va merita! Indiferent de rezultatul final. 

Sunt caine pan’ la moarte si cu asta ma mandresc!

loading...

Leave a Reply